Excelent articol, partea I: Copenhaga, sau mic tratat despre fericire

1
164

Din gara multietajata a Hamburgului iau trenul catre Copenhaga. E un Inter City Express diesel care strabate molcom nordul Germaniei. In apropierea coastei simti Scandinavia pulsand lenes sub soarele nordic limpede, care taie obiectele in contururi precise. Brate de mare musca din campurile verzi, punctate de mici palcuri de case si de faruri vospite alb-rosu. La Puttgarden trenul e inghitit de un ditamai feribotul. Toata lumea e rugata sa urce pe punte. La etajele superioare, un adevarat mall: cafenele, restaurante, mici magazine, exchange, ma rog, cam tot ce trebuie. Iau la intamplare un pliant de informatii turistice care ma indeamna intr-un vocabular grafic incredibil de indraznet sa vizitez insula Sjaelland. Ca si cum as avea de ales: tocmai intr-acolo ma indrept. Pe punte, familii de nordici stau la soare zambind, familii de turci galagiosi fac poze cu telefoanele si niste pusti mulatri se fataie in pantaloni largi de rapperi. Inspir briza puternica si incerc sa pastrez momentul ca pe un obiect pe care-l var in buzunar. Marea albastru-verzui se inspumeaza, taiata de feribotul alb, imens. In urma, turnul TV din Puttgarden se micsoreaza si paleste catre orizont, in timp ce in fata tarmul danez se deseneaza treptat. Imi urez bun venit in Scandinavia, desi fortez putin geografia: Danemarca nu e in Scandinavia, desi e Scandinavia.

Trenul traverseaza piezis in continuare cea mai mare insula daneza, asa ca apuc sa-mi fac o idee despre Danemarca rurala. Campuri impecabile, sate mai putin aranjate decat la nemti, dar cu ceva mai multa personalitate, influente arhitecturale englezesti, fatade din caramida. Intr-un tarziu, trenul de mare viteza (care numai de mare viteza nu a fost) isi face intrarea triumfala in Copenhaga. Gara, asemanatoare cu cea din Hamburg, nu este o statie terminus, linia ferata continuand sa serpuiasca prin oras. In hala principala ma trezesc intr-o mare pestrita de oameni care stau pe jos, citesc, alearga sau pur si simplu stau. Ma izbeste (si aici) frumusetea umana de o densitate neobisnuit de mare: palcuri de fete blonde inalte de doi metri, imbracate simplu si uschit, par ca au luat in stapanire holul central al garii. Mitul e, deci, adevarat. Cer indicatii la un fast food din gara. Vanzatorul, danez, imi explica vesel, senin si rabdator cam pe unde ar trebui s-o iau. Cobor inapoi la peroane si iau trenul urban – botezat S-Tog – doua statii. Toata lumea zambeste. Fara motiv aparent. Par veseli. O portiune din vagon e dedicata bicicletelor – scaunele rabatabile aliniate la perete au intre ele suporturi pentru roata din fata a bicicletelor. Doua lesbiene punkiste schimba tandreturi. Nicio privire stramba, lumea isi vede mai departe de veselia cotidiana. Era sa uit: in fiecare an, danezii sunt pe primul loc in statisticile fericirii din Europa.

Am ales sa locuiesc in garsoniera cuiva, subinchiriata turistilor pe perioade scurte. E cel mai autentic mod de a simti orasul. Cartierul semicentral unde stau e un epicentru creativ al Copenhagai, fiind plin de buticuri de designeri locali, de restaurante organice si mici anticariate vintage. Mansarda tinereasca de la etajul cinci e plina de poezie; doua platane, un mixer, o colectie impresionanta de viniluri, carti de arhtectura si graphic design, o garderoba vintage, o bucatarie si baie minuscule si o masa masiva de lemn, rotunda, in spatiul de luat masa. Chimia cu locul e instantanee.

Prima plimbare in oras, pe inserate, imi dezvaluie o metropola eleganta si incredibil de relaxata. Apusul lung, scandinav, decupeaza pe cer acoperisuri dantelate. Aerul e curat si limpede. Din zona unde stau, Norrebro, se ajunge catre centru pe un bulevard ingust, strajuit de magazine arabesti si turcesti, de minimarketuri Seven Eleven deschise non-stop, de cafenele si baruri de tot felul si de magazine de haine si de electrocasnice. Cum intri in centru, peisajul devine brusc mai burghez, influentele arhitecturale frantuzesti devin evidente. Magazine sic de design danez, hoteluri scumpe si cafenele cu dichis se insiruie de-a lungul bulevardelor. Mai departe, centrul istoric cu ceea ce e laudata a fi cea mai lunga strada pietonala din lume, biserici medievale si case de negustori inavutiti din comertul pe mare. Ceea ce te face sa mergi si mai departe e chemarea apei. E o chemare omniprezenta la Copenhaga, chemarea spatiilor largi si a unui cer adanc. Copenhaga inseamna apa si deschidere. Nu degeaba noul brand al orasului e cOPENhagen. Ajuns la apa poti spune ca simti cu adevarat locul. Copenhaga se intinde pe doua insule separate de un canal principal, de latimea unui fluviu, cu care comunica o retea de canale secundare.

 

Seara coloreaza cerul in nuante delirante. Pe chei, lume imbracata elegant soarbe vin la terasa unui restaurant a la anii ’30. Mai incolo, un grup de prieteni joaca petanque pe un petic de nisip. Pe un mic vapor acostat e o petrecere de absolvire, judecand dupa varsta, gateli si muzica. Pe canal mai trece cate un iaht in acelasi ritm cu inserarea care nu se mai termina. Cotind inapoi spre centru, de-a lungul unui alt canal, dai peste bursa veche, un palat din caramida cu frontoane dantelate si o flesa invelita in cupru. In spate, parlamentul danez si un ansamblu muzeal. E ora usprezece seara, si cerul se incapataneaza sa ramana luminos la apus. O vapaie alburie invaluie totul intr-o lumina spectrala. Turnurile orasului vechi se citesc ca o radiografie in tonuri calde. Pe strazi incepe frenezia sfarsitului de saptamana – e vinei seara. E timpul sa testez un alt mit legat de Scandinavia: cum ca intreaga regiune se imbata pe strazi, ca intr-un consemn al unei nebunii colective general acceptate.

Si asa si e: centrul geme de lume. Baruri si cluburi se insiruie unele langa altele. Din strada se vad interioare de localuri cu staif, luminate discret, pline de lume, de la ferestrele carora se revarsa muzici. Copenhaga pulseaza delirant ca la o fiesta fara nume. Mai toata lumea are in mana cate o sticla de bautura. Piata din fata Primariei e plina ochi, se canta, se danseaza, se rade, se striga si mai ales se bea. Grupuri de pustani bine imbracati se impleticesc pe trotuare catre vreun bar de fite; palcuri de fete – blonde si frumoase – se indreapta si ele catre cine stie ce localuri unde vor bea si mai mult. Minimarketurile non stop gem de lume. Toate interactiunile umane sunt insa pasnice, chiar daca multimea cu iz bacchic pare sa se dezlantuie. Nebunia se termina ca prin farmec cand iesi din centru. Ma indrept spre casa, si desi e miezul noptii, cerul se incapataneaza sa ramana luminos la apus, ca niste zori de zi continui care, dupa cum aflu, tin toata noaptea. Sunt celebrele nopti albe care incep deja de la latitudinea asta. A scris despre ele si Dostoievski. Copenhaga e vara orasul fara noapte.

Copenhaga nu ar fi Copenhaga fara institutia numita Bicicleta. Mai toate strazile sunt marginite de piste de bicicleta pe ambele sensuri, care separa trotuarele de carosabil. Parcarile de biciclete sunt peste tot, mai ales in dreptul statiilor de S-Tog si de metrou. Majoritatea bicicletelor sunt modele simple, multe rablagite, pe care posesorii le arunca neglijent in strada, fara a le incuia. E o adevarata arta sa-ti gasesti gioarsa intr-un noian de sute de biciclete. Pe strada „mea” din oras, lumea le lasa pur si simplu pe trotuar, in fata intrarii cladirilor. Fac un calcul scurt: cum ar arata orasul daca bicicletele alea s-ar traduce in masini? Gandul imi zboara, scurt, la cartierul Tei din Bucuresti, dar se intoarce repede, infiorat.

Toata lumea merge pe bicicleta aici. Vezi combinatiile cele mai neverosimile: mame care isi cara copilul in biciclete-roaba cu trei roti; danezi bine imbracati care isi cara cainele dupa ei; daneze relaxate care trag la biciclete cu atas din care se itesc capatani de copii blonzi alaturi de catei cuminti, cu limba scoasa; fete tinere, imbracate pe ultimul trend, care brazdeaza orasul cu coc blond, ochelari de soare si sacou cu maneci suflecate. Cu totii zambesc, mereu, peste tot, si ajungi sa te intrebi daca nu e cumva o conspiratie a zambetelor doar de ochii tai, efemerul vizitator strain. Cunoscand orasul mai bine, insa, ajungi sa intelegi ca zambetul danez este, si el, o institutie.

Diferita de politetea americana, care nu suporta sa-i zgarii suprafata, amabilitatea daneza este una implicata, deloc lipsita de umor. Toti, dar absolut toti cei cu care interactionezi iti zambesc, schimba macar o gluma cu tine si te fac sa te simti bine. Mi s-a intamplat de doua ori, pe doua strazi diferite, sa fiu surprins privind harta orasului pret de cateva secunde. Atata mi-a trebuit. Un pusti mulatru pe bicicleta s-a intors de pe partea cealalta a strazii sa ma intrebe daca am nevoie de ajutor. In alta zi, la fel si o doamna intre doua varste, care mai apoi a glumit cu mine pe seama catelului ei prafuit pe care am vrut sa-l mangai. O vanzatoare de mere de pe strada m-a imitat, zambind, cum imi suceam gatul ca sa citesc pretul pus pe verticala. In liftul care coboara in maruntaiele metroului, o doamna a tinut mortis sa-mi faca loc sa incap cu bagaje cu tot in cabina deja ocupata de mai multe persoane. Controlorii  (zambitori) din metroul (fara conductor) catre aeroport, vazandu-ma turist, nici nu mi-au spus ca trebuia sa am compostata o casuta in plus pe cartela cu mai multe calatorii terminata, desi stiam asta prea bine.

In episodul urmator, despre preturile din Copenhaga, fericire, fashion si Malmo.

articol comlet si sursa la : Copenhaga, sau mic tratat despre fericire

1 COMENTARIU

Lasă un răspuns