Câştigătoare de două ori a Ligii Campionilor cu Viborg, Handbalista Cristina Vărzaru a fost olimpică la matematică

0
379

„Mă simt Împlinită şi fericită“, a exclamat Cristina Vărzaru în momentul cuceririi, pentru a doua oară în carieră (n.r.- după cel din 2006), a celui mai râvnit trofeu intercluburi, Liga Campionilor. Viborg, echipa daneză la care handbalista română este legitimată de 4 ani, a reuşit să devanseze, în finală, formaţia maghiară Gyor. „Unele colege consideră că trofeul cucerit în 2006 este cel mai important, fiind primul, dar pentru mine nu este valabilă explicaţia. După suferinţele de pe plan profesional (numeroasele accidentări la genunchi şi operaţii) şi de pe cel familial (n.r.- decesul tatălui său, în noiembrie 2008), pot afirma cu tărie că acest trofeu este cel mai valoros. Tatălui meu vreau să-i dedic această cupă şi sunt sigură că ar fi fost mândru de mine. Acest succes vine ca un pansament după ce am pătimit în ultima vreme“, susţine extrema naţionalei de handbal a României, care îşi doreşte acum o medalie la Jocurile Olimpice.

Născută într-o familie de profesori, tatăl preda de o viaţă matematica, în timp ce mama sportivei este profesoară de limba franceză, Cristina a ales să-şi facă un nume în lumea sportului. „Am început handbalul la vârsta de 10 ani, din dorinţa părinţilor noştri de a creşte trei copii sănătoşi („mens sana in corpore sano“). Cu timpul, am luat-o fiecare pe drumuri diferite. Gabriela, sora mai mare, care şi-a descoperit înclinaţia către ştiinţele exacte, a devenit profesoară de matematică la un liceu din Râmnicu Vâlcea. Sora mea geamănă, Anca, moştenindu-i pe ambii părinţi, a urmat Institutul de Studii Economice. Lucrează acum la o importantă firmă de audit din Bucureşti. Mie mi-a plăcut să alerg…“, scrie pe blogul personal sportiva.

Chiar dacă handbalul este viaţa ei, Cristina Vărzaru nu a neglijat niciodată şcoala. Extrema dreaptă a echipei daneze Viborg a absolvit Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din Craiova şi a început Facultatea de Psihologie, „un vis (încă) nefinalizat“. „La Corabia, Cristina juca centru şi încă de la început a dovedit că este o fată inteligentă, un adevărat căpitan de echipă. Lucra foarte mult, îmbina cartea cu educaţia fizică, făcea sport şi mergea mai mereu la olimpiada de matematica. Era foarte deşteaptă, de altfel a terminat şcoala generală cu media 10 şi încă de atunci s-a văzut că va fi o mare sportivă. Visa să poată juca, într-o bună zi, cu echipa României la Olimpiadă şi a reuşit acest lucru“, mărturisea primul antrenor al handbalistei, Dănuţ Zapciroiu.

Cooptată în 2005 în lotul lui Viborg, Cristina a reuşit să se acomodeze extrem de repede în noua sa „ţară de adopţie“. „Cum îmi petrec timpul liber? În faţa calculatorului, la cinema, la bowling sau la o cafea cu prietenii. Îmi place să merg la Mythos – restaurantul grecesc al celor mai buni prieteni pe care-i am în Viborg“, mărturiseşte Cristina pe blogul personal. Handbalista se declară dependentă de telefonul mobil şi susţine că „în prima lună după ce mi-am schimbat telefonul am trimis şi am primit 3.000 de mesaje“. Despre superstiţii, Cristina susţine că „înainte număram liniile de pe teren, miercuri o consideram zi cu ghinion, pentru că aşa îmi scria în horoscop. Am scăpat însă de toate. Acum cred doar că oamenii superstiţioşi sunt doar cei care n-au îndeajuns de multă încredere în ei“.

Transferul în Danemarca i-a adus handbalistei române experienţe pe cât de inedite, pe atât de frumoase. Team-buildingul de 4 zile de la Stockholm, din 2007, a fost poate una dintre cele mai frumoase „vacanţe“ ale extremei drepte. „Nu ni s-a spus ce o să facem, ci doar ce trebuie să ne luăm la noi: sac de dormit, lanternă, spray de ţânţari, şi altele de genul acesta, de mă speriasem îngrozitor, crezând că ajung să dorm în pădure. Mă şi vedeam muşcată de cine ştie ce vietăţi. Ajunse acolo, am fost împărţite pe grupuri de 4, ni s-au pus câte o maşină la dispoziţie de grup şi o foaie cu ce aveam de făcut: trebuia să răspundem la nişte întrebări de genul «în ce an au fost aduse osemintele lui cutăriţă în biserica X». Ideea era să căutam biserica în oraş şi, odată găsită, să o vizităm ca să putem răspunde la întrebare. După o zi de căutări, ştiam despre Stockholm mai multe decât despre Corabia, unde m-am născut. Următoarele 3 zile ni le-am petrecut pe mare, am învăţat să navigăm, cu propriul instructor, tot sub formă de concurs…. Cotidianul

Lasă un răspuns